Când vulturii îşi pierd aripile

Sursa :http://gavriilstiharul.blogspot.com/

Zburaţi! Zburaţi acum! Omul este vultur! Vulturilor le este dat să
zboare! Dacă nu aveţi contiinţa de vultur este pentru ca aşa vi s-a
spus. Înlăturaţi această prejudecată! Vă dau acum o veste bună: Sunteţi
vulturi. Spuneţi-vă că puteţi să fiţi vulturi şi veţi fi vulturi! Chiar
nu simţiţi cum vă cresc aripile?...
Astfel de frumoase vorbe au
încântat milioane de oameni, atunci când ele au fost citite prin
Cărţile Iluziilor Care Prind Viaţă! Cărţi iubite în taină de milioane
de oameni, care aveau nevoie de astfel de cuvinte, să le ungă sufletul
cu mierea speranţei.
Frumoasă şi dulce era cuvântarea şi frumoasă
era speranţa trezită! Obstacolul este întotdeauna în mintea noastră!
Să-l depăşim! Obsatacolul sunt vorbele atât de urâte şi nesănătoase NU
POT pe care tot le repetăm printr-o o proastă deprindere. Stergeţi-l pe
NU din aceasta expresie şi va rămâne doar P-O-T. Vorbele magice
aprind speranţa fiecăruia. Hotărâţi ne repezim şi îl stergem pe NU.
Cuvântul POT dă aripi Icar-ului din noi să se avânte intr-un zbor
nebunesc spre soare. Chiar funcţionează! Zburăm! Zburăm într-adevar!
Dar soarele, invidios ne topeşte ceara de la aripi.
Nu bagăm de
seamă. Nu avem vreme. Suntem prinşi în magia cuvintelor, suntem
vrăjiti. Suntem vulturi ce se ridica în văzduh. Mai sus, tot mai sus.
Şi soarele pripeşte tot mai tare! Tot mai tare! Soarele ne-a înconjurat
cu un nimb de aur, care ne îmbată tot mai mult. Tot mai mult. Dar ce
este aceasta? Aripile se desprind ! Nu are importanţă ! Totuşi zburăm.
Pământul ne trage înapoi, dar mintea noastră zboară!…zboară!…zboară!
Ne prăbuşim, dar mintea noastră zboară fără încetare. Mai suntem
oare oameni? Fireste că nu. Suntem vulturi! Suntem semizei. Trântiţi la
pământ…zburam…neîncetat.
Cu ultima suflare de viaţă, privim cerul şi
zicem :
“Am spus că putem şi am putut. Acum murim fericiţi. Şi
epuizaţi, ne întindem pentru odihna veşnică”.
Cineva, Care
ţinea o carte în mână, se apropie de noi, se apleacă la ureche, căci nu
mai auzim bine, şi ne şopteşte :
- Nu aţi zburat, v-aţi închipuit
doar. Totul s-a petrecut în mintea voastră.
- Cine eşti Tu? îl
intreabă cineva uimit, vorbind în numele tuturor.
- Eu sunt Cel care
poate să zboare.
Şi în acea clipă de graţie, Cel cu cartea îl ridică
şi îl poartă prin văzduh. Se apropie de soare, dar, lucru ciudat,
soarele nu-l arde. Trece prin soare şi zboară mai departe. Omul se
lasă în seama Celui care îl purta şi văzu că pământul nu mai are nicio
putere. Se face mic, mic că abia îl mai zăreşte. Ajunseră într-un loc
frumos cu multa verdeaţă. Minunându-se, omul se adresează Aceluia şi
îi zice:
- Cum se face că, deşi nu am zburat, sunt aici?
- Omul nu
este vultur, veni răspunsul. Nu-i este dat sa zboare singur. De aceea
trebuie să zburăm împreună.
- Bine, dar eu nu am niciun merit, decât
acela că Te-am întrebat cine eşti şi m-am lăsat purtat de Tine.
- A te lăsa purtat de Mine e cel mai mare merit.Ascultă, mai zise Acela,
să-ţi spun povestea cuiva care şi-a dat seama că nu poate să zboare:
A fost odat un fugar, care era urmărit de autorităţi pentru că săvârşise
un omor. Odată, un străin rău îl bătea fără mila pe un fiu al poporului
său. Nemaiputând să rabde nedreptatea, s-a repezit şi la omorât. A
fugit din ţara aceea şi a trăit mulţi ani departe de casă. Într-o zi, pe
când păştea oile, aude glasul Meu care îi spune să se întoarcă în
ţara unde poporul lui este încă rob, căci îl trimit să-l dezrobească. A
primit cu bucurie vestea, dar când şi-a adus aminte cât de
neputincios este, s-a întristat, căci nu se simţea în stare pentru
asemenea misiune. Se temea că nu va reuşi să-i convinga pe ceilalţi şi
că nici măcar nu le va putea vorbi, fiind gângav. I-am spus că nu are
niciun fel de importanţă, căci Eu sunt Cel care pot şi voi face prin el
semne şi minuni atât de mari, încât toţi vor vedea în el un înger care
a luat chip de om si nu o fiinţă omenească. I-am mai spus că fratele
lui, care vorbeşte atât de frumos, va vorbi pentru el, iar el îi va
pune în gură cuvintele Mele. Convins, s-a lăsat purtat de Mine, aşa cum
te-ai lăsat tu. Şi el va rămâne singurul de la întemeierea lumii care
a fost în stare să facă ceea ce nimeni nu va fi în strare să mai facă
ce a făcut el.
- Dar, de fapt cine eşti Tu? întrebă pentru a doua
oară omul.
- Ţi-am spus o dată, veni prompt răspunsul. Sunt Cel care
fără de Mine nu puteţi să zburaţi. Şi îi întinde cartea ce o avea în
mână.
Uimit, citi :
“Eu sunt viţa; voi, mlădiţele. Cel ce
rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără
Mine nu puteţi face nimic”.