Pentru vizualizarea in conditii optime a forumului ortodox, proOrtodoxia, va recomandam Google Chrome care poate fi descarcat de aici.
Ultimele subiecte
» Pelerinaje la Sfantul Munte Athos
Sam Aug 08, 2015 11:05 am Scris de daseky30

» Clasificarea religiilor
Dum Apr 05, 2015 7:32 pm Scris de clairvaux

» Intrebare pentru cei din linia intai
Dum Apr 05, 2015 7:28 pm Scris de clairvaux

»  Treptele rugaciunii, vizitarea raiului din viata aceasta
Dum Apr 05, 2015 7:21 pm Scris de clairvaux

» De ce nu ne putem ruga împreuna cu catolicii
Dum Apr 05, 2015 6:45 pm Scris de clairvaux

» ECUMENISMUL:origini, esenta, deziderate
Dum Apr 05, 2015 6:40 pm Scris de clairvaux

» În Duminica Ortodoxiei s-a lansat un nou site
Mar Mar 03, 2015 9:34 am Scris de Crez

» Icoane Ortodoxe
Mier Mai 14, 2014 3:41 pm Scris de Mihai Gabriel

» Magazin online Handmade TRADITII
Mier Mai 14, 2014 3:39 pm Scris de Mihai Gabriel

Calendar Crestin-Ortodox
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata

Flux RSS


Yahoo! 
MSN 
AOL 


Statistici
Avem 209 membri inregistrati
Cel mai nou utilizator inregistrat este: daseky30

Membrii nostri au postat un numar de 634 mesaje în 360 subiecte

Stejarul care se roagă

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Stejarul care se roagă

Mesaj Scris de G.S. la data de Mier Apr 07, 2010 11:52 am

Sursa :Ortodoxie si stihuri

Păresimi Fericitul [1] obișnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în pădurea de stejăriș din apropierea satului și să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, așa cum o știa de la Sfinții Părinți: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă". Găsise un anumit loc, sub un stejar bătran și falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu știa de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei fapturi mitologice, ține în brațele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ținea doar câteva păsărele și le legăna puișorii. Dintr-o scorbura își facea din când în când apariția o veveriță. Din două scânduri, își meșteșugise o măsuță și o bancă, unde se așeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiță în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el își închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi își facea cruce, ca în fața unei troițe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea își schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, liniște paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe bancuță și se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câțiva balauri de oțel își facură apariția, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte și buturugi cu multe inele. Păresimi înțelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraelor mecanice. Pe de alta parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat și le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâșmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era și mai bine. La crâșmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiți că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puțin Păresimi. Mai era și bătrânul învățătaor care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
- Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
- Uite că scrie ceva aici, făcu tovarășul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă.
- Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit și-a scris rugăciunea să n-o uite.
- Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Și sătenii și-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiți să meargă la oraș. Crâșmarul a câștigat și el bani frumoși. În septembrie, toți copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o mașina de teren își făcu apariția. Din ea coborî proprietarul însoțit de șeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri și buturugi, atenți la fiecare trunchi și buturugă.
- Dar ce-i cu ăsta? se adresă el șefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat și au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
- Au citit ce scrie aici și superstițioși n-au vrut să-l doboare. Zic că îi așteaptă copiii acasă.
- Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oțărî el. Sau așteptați să-l tai eu ?
Șeful chemă pe omul lui de încredere și îl trimise de urgență în sat.
- E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în șomaj…(voi să mai adauge că din cauza beției, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
- Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferastrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreștinat de Păresimi. Bețivul își pierduse dexteritatea, așa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
- Stați mai departe, țipă șeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcție greșită.
- Caaaadeeeee! țipă unul dintre muncitori.
- Uriașul mugi asemenea unui taur înjunchiat și se prăbuși. În sat, Păresimi era în cămaruța lui și se ruga. La un moment dat, simți un junghi în inimă.
- Un accident ! țipă șeful. Cu toții, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viață. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la București. S-a zbătut o săptămână între viață și moarte, dar a supraviețuit.
- Mama ta de bețiv criminal! se repezi șeful la vinovat. Ne bagi în pușcarie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai știut că ai luat-o pe motorină de dimineață ?
- N-a fost vina mea, se apară bețivul. Așa a vrut Dumnezeu !
- Tu și Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Bețivul scăpă însă ușor. Ceilalți muncitori săriră și îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovații... Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: "Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheșeft", se lamenta crâșmarul pe la toată lumea. "Afară cu el din satul nostru !". "Afară ! Afară !" strigară oamenii. "Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarța stejarului. Și mai zice că-i creștin".
*
Era o frumoasa și sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată și caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasare care îi încrețea suprafața. La liziera pădurii de lângă sat își făcu deodată apariția o limuzină. Șoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul și scoase de acolo un cărucior cu rotile. În același timp, portiera din spate se deschise brusc și din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea și îl așeză în cărucior. Șoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoțitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi și merse prêț de un sfert de oră. Deodată, se opri în fața unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinație. Infirmul se aplecă și, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoșteau. Înfirmul asează palma deasupra lor și stătu o vreme așa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoțitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunși la limuzină, șoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj și se așeză la volan. Limuzina demară în trombă.
______________________________________________________________________
1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creștea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericești. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puține ori, unde era vreo cearta, el intervenea și, cu duhul blândeții, reușea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept și pentru credința în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî și glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numește și Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameșului din Evanghelie, căreia Sfinții Părinți i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obișnuiau să-și scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăți de lemn sau fâșii de pergament și le poarte cu ei pretutindeni.
avatar
G.S.
intermediar I
intermediar I

masculin Numarul mesajelor : 66
Data de inscriere : 20/04/2009

Vezi profilul utilizatorului http://gavriilstiharul1.wordpress.com/

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum